***

Stateam cu palmele lipite una de alta, apoi lipite de nisip. Am ridicat privirea, era doar o bucata - aceeasi sau alta, n-am vrut sa aflu niciodata - de cer. L-am strigat pe D-zeu si-am ramas inecata in aceeasi liniste pe care o cunosc demult. Am tipat isteric catre D-zeu si nici o tulburare nu s-a ivit. Nimic. Fara indoiala nimerisem vacanta divina.
Si atunci m-am ridicat, am simtit nisipul si sub talpi si mi-am dat seama ca stiu sa merg, ca nu am nevoie de gandul unui atotputernic ca sa exist.
Acum stiam ca strigatul meu n-a iscat nici o pana, nici o raza, nici o aripa, nici macar gandul unei aripi, ci doar mi-a obosit glasul.
Pot sa am in mine un eu, fara ecoul transcendentului. Si asa, pas cu pas am uitat ca odata, demult ridicam ochii doar ca sa tip in zadar.
Acum, ca un paradox, nu vreau sa aud nici un memento mori si nici pulvis est pentru ca eu merg inainte, cu talpile dezmierdate de nisip, cu ochii fixati inainte, cu vointa in fost lacas sfant, ramas gol si caduc, lacas in pieptul meu.

(on 20.04.2004)